O carte pe zi: „Oraşul închis” de Viorica Răduţă

Viorica Răduţă răspunde într-un interviu cum a ajuns să scrie romanul pe care îl prezentăm acum: „Declanşatorul a fost procesul lui Vişinescu (torţionarul – n.n.). Observator cultural a găzduit un «serial» (profesionist) de la faţa locului, din sala de judecată. Atunci m-au ajuns câteva imagini legate de închisoarea din Râmnicu Sărat, unde am ajuns să fiu, la 10 ani, «contemporană» ultimilor ani ai terorii dinăuntru. Mai ales zidurile, al căror colţ l-am văzut de la locul de joacă, autogara, de mai multe ori. Aveau o împotrivire, nu se arătau deşi le aveai în ochi. A mai fost o imagine, dar nu am developat-o decât odată cu apariţia bătrânelului îndoit de ani, nu de căinţă, smucit şi rămas în moli(m)a timpului său de… glorie. De acolo venea şi pumnul dat în microfon, şi câte o formulare agresivă. Imaginea, după cum explic şi în mărturia aflată pe copertă cărţii, era a unui şir de deţinuţi, scoşi să sape un şanţ pe bulevardul gării. A rămas înăuntrul meu ca într-o cameră obscură şi, când a dat de revelator, au ţâşnit de acolo toate uniformele, în zeghe. În ele atârnau ca spânzuraţii de propriile dungi nişte momâi. Nu aveau chip. Sau aveau măşti de pământ. Aici zăcea chiar actualizarea unei torturi, împinsă în actualitate, culpabilă deopotrivă. Mai este vorba de o ultimă imagine, piatra în care fusese pus să lovească de dimineaţă până seara Corneliu Coposu. A intrat de multe ori în scrisul meu, înaintea Oraşului închis. Se strecura mereu şi o… vedeam. Nu ştiu nici acum modul cum s-a făcut această imagine, dar a stat mereu la pândă şi a devenit, pentru mine, şi în vis, şi la lumina zilei, tot mai «reală». Este şi metafora centrală a cărţii, unde pietrificarea în timp a locului s-a realizat nu doar prin betonarea Centrului din anii 70, ci şi a faptelor din închisoare, mai ales pe vremea comandantului Vişinescu. Mă întreb şi astăzi cum de a apărut şi s-a fixat imaginea pietrei şi a omului astfel pedepsit în mintea mea de copil, apoi de adult, fără să o cred vreodată neverosimilă.”

Prin urmare, Viorica Răduţă admite, cum a făcut-o de mai multe ori, că a vrut să recupereze trecutul unui oraş care era o hartă a suferinţei şi a tăcerii. Calitatea de martor îi oferea un atu extraordinar, scrie Mediafax.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

A scris un roman dur (asemenea multor altor cărţi semnate de ea), acţiunea se petrece la Râmnicu Sărat, oraş unde se afla în anii 50 celebra închisoare la care a fost comandant torţionarul Vişinescu (Vişinoiu, în roman) şi unde au fost închişi, între mulţi alţii, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu. Deci un roman despre un timp îngrozitor, despre calvarul comunismului, dar nu numai.

Un stil aparte, indirect liber, pe alocuri ca un poem în proză, pe alocuri cu valoare documentară (ici şi colo sunt inserate texte de pe ilustrate ale vremii sau fragmente de jurnal). Totul provoacă cititorul. Roman dens, greu de citit, solicitând multă atenţie, obositor pe alocuri, care aruncă priviri neaşteptate nu numai în istoria recentă a oraşului, ci şi în cea mai veche, pe vremea lui Brâncoveanu sau a Regelui Carol I. Toate dau o impresie, cum s-a şi spus, de vertij.

Multe sunt imaginate de personajul Mihăiţă, un bătrân sărac cu duhul (care a existat în realitate şi – a precizat autoarea la prima lansare, au fost mai multe – a şi murit îndată ce ea şi-a încheiat de scris cartea), personaj care retrăieşte fiecare fragment din realitate ca pe un moment petrecut între zidurile celulei închisorii. Personajului (care se defineşte prin dialogul în care intră cu spiritul lui Ion Mihalache) îi corespunde Ilinca, o voce din perioada ceauşistă a oraşului, perioada sistematizării şi ridicării blocurilor cenuşii care au distrus oraşul interbelic.

„Romanul Vioricăi Răduţă e construit pe logica inelelor concentrice – comentează criticul Ştefan Borbély -, lipsa de libertate a închisorii repercutându-se, în exterior, în libertatea ca resemnare sau indiferenţă pe care o trăiesc oamenii. Cele două destine care structurează volumul, unul masculin şi unul feminin, nu se vor întâlni cu adevărat niciodată, soarta lor fiind aceea de a evolua ca linii paralele. Însă radiografierea a ceea ce se află între aceste două linii conferă calitate măiestriei de romancier a Vioricăi Răduţă, fiindcă e foarte greu să duci până la capăt un roman făcut doar din nuanţe de alb, gri şi negru. Câteodată, fotografii «oraşului închis» ajută la fixarea unor instanţe, aşa cum o fac memoria sau documentele inserate în text. Îşi mai aminteşte cineva că generalul Grigore Gheba, autorul culegerilor noastre de matematică, a fost prefect de Râmnicu Sărat?”

Închei această măruntă prezentare tot cu fragmente dintr-o declaraţie a Vioricăi Răduţă, care spunea că romanul ar trebui recitit, pentru a fi înţeles în profunzime („publicul de azi are dificultate în a se concentra la lectură”), dar şi că „ne trebuie memorie. Fără ea suntem morţi din viaţă. Morţi şi pentru cei care vin (…) A nu vedea dincolo de «zidurile tăcerii» (care nu sunt doar ale fostei închisori, propagate în tot oraşul) înseamnă a purta vina cu inconştienţă”.

Viorica Răduţă – Oraşul închis. Editura Polirom, colecţia Fiction Ltd. 314 pag.